GHID PENTRU PĂRINȚI ȘI CADRE DIDACTICE ÎN SPRIJINUL COPIILOR CU C.E.S.

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Tulcea

GHID PENTRU PĂRINȚI ȘI CADRE DIDACTICE

ÎN SPRIJINUL COPIILOR CU C.E.S.

Profesori consilieri școlari:

Bălan Nicoleta Iulia

Dălcăran Niculina

Tulcea,

 ianuarie 2015

O POVESTE CU TÂLC PENTRU PĂRINȚI

„Băiatul cu doi   ochi”.

„În Univers există o planetă pe care trăiesc nişte fiinţe asemănătoare cu pămîntenii. Unica deosebire constă în faptul, că ei au doar un singur ochi şi pot vedea noaptea la distanţe mari şi chiar prin pereţi. Odată, pe această planetă, s-a născut un copil cu doi ochi. Părinţii au fost foarte dezamăgiţi, dar îngrijeau de el cu mare dragoste. Medicii au spus că nu se poate face nimic. Copilul avea nevoie de lumină pentru a vedea noaptea, iar pentru a putea privi la distanţă – de telescop. Toţi considerau că el vede rău. Dar iată că într-o zi băiatul şi-a dat seama că poate vedea lucruri pe care celelalte persoane nu le pot vedea – culorile. Toţi locuitorii planetei deosebeau numai culorile alb şi negru. El, însă, putea vedea toate culorile (şi roşu, şi oranj, şi galben, şi verde, şi albastru, şi mov, şi maro). Și-a făcut mulţi prieteni care ascultau povestirile lui despre pădurile verzi, cerul albastru şi culorile florilor şi ale caselor. Copiii şi cei maturi se adunau pentru a asculta povestirile lui.

Când a crescut, s-a căsătorit cu o domnişoară pe care nu o deranja faptul că el se deosebea de ceilalţi. Cu timpul, a încetat să mai observe că este deosebit şi s-a obişnuit cu faptul că mereu era înconjurat de oameni ce-i ascultau povestirile. În familia lui s-a născut un copil care nu se deosebea cu nimic de locuitorii planetei: avea un singur ochi”.

Reflectati acum asupra urmatoarelor aspecte:

·        Ce dificultăţi, după părerea voastră, avea băiatul cu doi ochi? De ce?

·        Cum au evoluat lucrurile mai departe? De ce?

·        Cum v-aţi fi simţit în locul băiatului cu doi ochi, dacă aţi fi locuit pe planeta unde oamenii au doar un ochi?

·        Ce părere ati fi avut, dacă aţi fi nimerit pe altă planetă, vă deosebeaţi de băştinaşi? Cum? De ce?

·        Inchipuiți-vă  că  dumneavoastră sunteți persoana cu dizabilități și ați nimerit  pe planeta din  această poveste. Alcătuiţi în gând  un mesaj adresat locuitorilor de pe această planetă, despre modul în care aţi dori să fiţi trataţi.

·        Dacă în comunitatea voastra este un copil cu dizabilitate, credeți că există lucruri pe care el le face mai bine sau ar reuși în cele din urmă să le realizeze, chiar daca ar depune un mare efort?

·        Cum v-ați comporta cu un astfel de copil cu dizabilităţi dacă el nu ar fi al dumneavoastră?

·        Cum v-ați comporta cu un astfel de copil dacă ar fi al dumneavoastra?

A FI PĂRINTE DE COPIL CU DIZABILITĂȚI – O PROVOCARE LIMITĂ A VIEȚII

A avea un copil cu dizabilități este, cu siguranță, o provocare pe care viața ne-o lansează fără drept de apel și căreia, indiferent de circumstanțele în care se întâmplă, trebuie să îi facem față. Nici un părinte nu își dorește suferința propriului copil, indiferent care ar fi definiția suferinței.

De aceea, a avea un copil cu dizabilități este una dintre cele mai copleșitoare experiențe pentru un părinte - o experiență care, oricum ar fi definită, te ia pe nepregătite, purtându-te într-o călătorie prin viață, fără să știi dinainte care este destinația și câte alte provocări vei întâlni pe parcurs. Cu toate acestea, există, se pare, ceva care este mai presus de orice putere omenească, ceva care dă forță de a trece printr-o astfel de experiență făcând față celor mai greu de imaginat situații. 

Majoritatea familiilor reușesc, sub o formă sau alta, să găsească forța de a merge mai departe, de a accepta faptul ca au un copil cu dizabilități și că asta le schimbă iremediabil viața. Chiar și în aceste cazuri lucrurile nu sunt însă atât de simple precum ar putea părea. Câte frământări sufletești, câte ezitări, remușcări și reconcilieri cu sine și cu cei din jur se ascund în spatele acestui aparent echilibru regăsit, numai cei care trec printr-o astfel de experiență sunt capabili să înțeleagă...

CE FACI CÂND AFLI CĂ VEI AVEA UN COPIL CU DIZABILITĂȚI?

Vestea că vei avea un copil cu dizabilități, primită în timpul sarcinii, indiferent de circumstanțele în care este aflată, cade ca un fulger ce iți sfâșie sufletul în mii de bucăți. Te simți pierdut, ai impresia că se prabușește universul întreg peste tine, te cuprinde o revoltă surdă și toate acestea se amestecă vag și confuz în întrebarea retorică, al carei răspuns oricum nu te-ar ajuta cu nimic - “De ce?”. Explicațiile, de cele mai multe ori, sunt complexe și nu reușesc să îți spulbere pe deplin vina închipuită pe care ți-o asumi brusc. Uneori, ele sunt aproape imposibil de perceput de către mintea umană, în ciuda evoluției uluitoare a medicinei, alteori vin tardiv pentru a mai putea schimba ceva.

Și totuși, există situații în care posibilitatea de a alege există, tocmai datorită acestei evoluții uimitoare a medicinei. Testele care se fac în timpul sarcinii pot ajuta la depistarea timpurie a unor afecțiuni grave care nu dau copilului șanse la o viață normală. Și dacă unele dintre ele identifică doar posibilitatea (într-un procent anume) ca o anumită boală să afecteze copilul care urmează să se nască, altele pot confirma cu precizie diagnosticul. Nu îți dorești și nu te-ai gâdit niciodată că vei trăi o astfel de clipă cumplită. Și totuși, te afli în situația de a afla că vei avea un copil cu dizabilități. 

Ce faci?  Există potențialul ca persoane care s-ar afla într-o astfel de situație să renunțe la sarcină. Desigur, discuția implică luarea în considerare a mai multor factori, printre care cel mai important este gravitatea dizabilității. Nu poate fi insă neglijat nici faptul că, în general, în România, atitudinea față de astfel de probleme este încă una conservatoare, tributară multor prejudecăți determinate de mentalitatea conservatoare a românilor.

Societatea românească nu oferă deloc sau prea puțin suport, ajutor, terapie, medicație, școlarizare, centre speciale, grupuri de suport, nici pentru părinti, nici pentru copiii cu dizabilități.

 Fiecare se descurcă cum poate, cu câți bani are, cât îl țin puterile fizice și mentale. E o luptă continuă. Și când paăinții nu mai pot sau se duc la ceruri, ce se întâmplă cu un astfel de copil, ajuns între timp adolescent sau adult? Statul nu-l poate ajuta / întreține, rudele nu vor sau nu pot...

De obicei, astfel de prezumții apar cu mult timp înainte de naștere, în perioada de la începutul sarcinii, când o întrerupere de sarcină este încă posibilă. Asta nu înseamnă că suferința este mai mică, ci doar că, ți se oferă șansa de a alege dacă vrei să ai sau nu un copil bolnav.

“Șansa” este un mod ironico-tragic de a privi lucrurile, pentru că, de fapt, odată aflată o astfel de veste, luarea unei decizii devine, probabil, cea mai grea povară sufletească pentru un părinte. Dileme morale, sentimentale, religioase sau de altă natură vin să complice și mai mult luarea unei decizii care nu se poate lăsa prea mult așteptată.

 Controversa în privința unei astfel de decizii care, din punct de vedere medical, impune o întrerupere a sarcinii, este fără început și fără sfârșit. În mod cert, niciodată nu va exista o unanimitate în ceea ce privește corectitudinea unei decizii sau a alteia, așa încât, probabil că cea mai buna variantă este aceea de a ți-o asuma în totalitate.

Nu uita însă de complexitatea problemei, indiferent care va fi, la final, decizia pe care o vei lua. Nu uita, de asemenea, ca nu ești tu primul părinte care trece prin așa ceva și, dacă nu ești sigur pe tine, învață ceva din experiențele altora.

CUM REACȚIONEZI CÂND EȘTI PUS ÎN FAȚA FAPTULUI ÎMPLINIT?

Uneori, decizia de avea sau nu un copil cu dizabilități nu îți aparține și asta nu pentru că nu ai fost informat, ci pentru că, dintr-un motiv sau altul, ceva, mai presus decât tine, este menit să îți decidă destinul – pe al tau și pe al copilului tău. Uneori, în ciuda testelor ale căror rezultate nu anticipeaza vreo boala, în ciuda aparențelor care indică o sarcina lipsită de probleme și o naștere la fel, inevitabilul se produce – diagnosticul pus copilului tău, la naștere sau la un anumit timp după naștere, se transformă în același fulger care îți brăzdează ființa și îți sfâșie sufletul în mii de bucăți. Numai că de data asta alegerea nu îți mai aparține.

Tot ce poți să faci este să înveți să trăiești cu ideea că ai un copil cu dizabilități și că acesta nu este sfârșitul lumii. O dovedesc experiențele numeroase ale unor părinți care au găsit puterea de a face față unei astfel de provocări, împărtășind apoi experiența lor celor din jur.

NU UITA CĂ TU EȘTI CENTRUL FAMILIEI!

Ca părinte, cu siguranță tu ești cel care răspunde de fericirea și de bunăstarea familiei tale. Prin urmare, influența ta asupra celorlalți membri ai familiei este covârșitoare pentru a normaliza situația. În primul rând, relația dintre părinți este cea care influențează decisiv felul în care ceilalți membri ai familiei vor accepta situația dată.

Frații și surorile unui copil cu dizabilități nu trebuie să resimtă această experiență ca pe o povară, care le afectează copilaria sau adolescența. Bunicii și alte rude apropiate, prietenii de familie trebuie în egală măsura consiliați de către parinți în privința felului în care trebuie să se comporte în prezența unui copil cu dizabilități.

Lucrurile trebuie luate ca atare și, atâta timp cât există înțelegere din partea celor din jur, situația de acceptare se poate îmbunătăți considerabil.

INTRĂ ÎNTR-O COMUNITATE DE PROFIL!

Dincolo de informațiile propriu-zise, suportul moral venit din partea unor persoane care trec prin situații similare este decisiv pentru a putea depăși stările negative generate de o astfel de experiență. Într-o comunitate din care fac parte părinți care au copii cu dizabilități  vei găsi înțelegere pentru eșecurile tale emoționale, vei primi sfaturi și, mai mult decât atât, vei putea împărtăși propria experiență și altor părinți care cu siguranță au nevoie, la rândul lor de sprijin. Este mediul în care vei găsi întotdeauna sprijinul de care ai nevoie pentru a face față unei astfel de situații pe care viața ți-a hărăzit-o.

CITEȘTE CĂRȚI SCRISE DE ȘI PENTRU PĂRINȚI!

Unii părinți, care știu să mânuiască arta cuvântului, își transformă propriile experiențe în confesiuni utile pentru alții, care nu reușesc să își accepte situația decât foarte greu. Pe de o parte, aceste confesiuni pot constitui un mod în sensul aplicării unor sfaturi în situații similare, pe de altă parte pot constitui, de ce nu, o sursă de inspirație pentru propria confesiune care te-ar putea elibera de tensiunile acumulate.

INFORMEAZĂ-TE ȘI CERE AJUTORUL!

Unul dintre lucrurile care ajută enorm în astfel de situații este informarea corectă. Caută toate informațiile posibile despre boala de care suferă copilul tău pentru a fi pregătit să înfrunți orice situație neprevazută. Cere ajutorul specialiștilor, informează-te asupra drepturilor de care trebuie să beneficiezi tu și copilul tău, citește materiale informative, pune întrebări autorităților și celor în măsură să îți dea răspunsuri clare.

  

 CÂTEVA DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pentru a înțelege mai bine problemele cu care ne confruntăm atunci când avem în clasă un copil cu cerințe educaționale speciale (CES) este bine să cunoaștem și semnificația unora dintre termenii mai des folosiți, termeni definiți și de actele normative în domeniu. La noi sunt folosite pentru persoanele cu dizabilităţi mai  multe concepte, cum ar fi: deficienţă, incapacitate, handicap, dizabilitate şi nevoi speciale.

Deficienţă înseamnă absenţa, pierderea sau alterarea structurii sau funcţiilor anatomice, fiziologice sau psihologice ale unei persoane - moştenită genetic sau ca rezultat al unei boli sau al unui accident, sau datorată condiţiilor negative din mediul de dezvoltare al copilului, îndeosebi factorilor psiho-afectivi.

Incapacitate înseamnă o limitare funcţională datorată unei deficienţe fizice, intelectuale sau senzoriale datorată condiţiilor de mediu sau de sănătate sau disfuncţiilor neuro-psihice. Limitările acestea pot fi temporare sau permanente, progresive sau regresive.

Handicap se referă la un dezavantaj social şi are legătură cu pierderea sau limitarea oportunităţilor unei persoane care nu poate lua parte la viaţa socială la acelaşi nivel cu semenii lui. Handicapul apare atunci când o persoană cu dizabilităţi întâmpină bariere culturale, fizice, arhitecturale sau sociale care pot împiedica accesul acesteia la diferite sisteme ale societăţii accesibile celorlalţi membri.

Dizabilitate se referă la rezultatul unei relaţii complexe între condiţiile de sănătate ale individului, factorii personali şi factori externi. Datorită acestei relaţii, impactul deferitelor medii asupra aceluiaşi individ, cu anumite condiţii de sănătate date, poate varia considerabil. În prezent, sunt două mari abordări în privința politicilor în domeniul dizabilităţii: o abordare medicală care implică dezvoltarea de servicii menite să compenseze dizabilitatea şi o abordare socială care presupune o schimbare profundă la nivelul întregii societăţi prin care persoana cu dizabilităţi nu mai trebuie să se ridice la nivelul cerinţelor sociale, ci societatea trebuie să identifice utilitatea socială a fiecărui individ în funcţie de potenţialul acestuia. Diversitatea nu mai este privită ca o abatere de la normalitate ci este normalitate socială. Modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate, care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către profesionişti. Managementul dizabilităţii are ca scop vindecarea sau adaptarea şi schimbarea comportamentului individului și presupune medicație, îngrijire medicală, în general. Modelul social al dizabilităţii consideră dizabilitatea ca fiind în principal o problemă creată social şi care ţine, în primul rând, de integrarea completă a individului în societate. Managementul acestei probleme necesită acţiune socială şi este responsabilitatea comună a întregii societăţi de a realiza acele schimbări de mediu necesare participării depline a persoanelor cu dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale. Managementul dizabilităţii este o problemă de atitudine care implică o schimbare la nivel social prin politici publice adecvate.

Cerinţe educaționale speciale (CES) înseamnă nevoi educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi adaptate particularităţilor individuale sau caracteristicilor uneia sau altei deficienţe sau dificultăţi de învăţare. De asemenea, CES implică o asistenţă complexă, incluzând aspectele medicale, sociale, educaţionale și juridice. Conceptul de cerinţe educaționale speciale (CES) urmărește depăşirea tradiţională a separării copiilor în diferite categorii printr-o abordare non-categorială a tuturor copiilor. Tipologia categoriilor de CES include: tulburări emoţionale şi de comportament, deficienţă/întârziere mintală, deficienţe fizice/motorii, deficienţe vizuale, deficienţe auditive, tulburări de limbaj, tulburări/dificultăţi/dizabilităţi de învăţare. O categorie aparte de copii cu nevoi speciale o reprezintă copiii capabili de performanțe superioare care au și ei nevoie de un demers educațional individualizat și de consiliere corespunzăoare. Conceptul de cerințe educaționale speciale  are relevantă în plan psihopedagogic, deoarece vizează cu claritate necesitatea individualizării demersului educaţional, analiza cauzelor eşecului şcolar. O asemenea manieră de înţelegere este mai aproape de idealul şcolii noastre care îşi doreşte să ofere servicii varietăţii de cereri educative exprimate de copii diferiţi, fără a mai deveni un mediu exclusivist. Fără abordarea adecvată a acestor cerinţe speciale nu se poate vorbi în mod real de egalizarea şanselor/premiselor de acces, participare şi integrare şcolară şi socială. O sintagmă alternativă este cea de cerinţe/nevoi speciale, cu o sferă semantică mai mare, incluzând, pe lângă criteriile anterioare, şi alte criterii precum: copii proveniţi din medii sociale şi familii defavorizate, copii instituţionalizaţi, copii delincvenţi, copii aparţinând unor minorităţi etnice sau religioase, copii ai străzii, copii abuzaţi sau maltrataţi fizic şi psihic, copii care suferă de afecţiuni cronice.

CE ESTE EDUCAȚIA COPIILOR CU CES?

Toți copiii au aceleaşi trebuinţe de bază în ce privește creşterea şi dezvoltarea. Școala trebuie să satisfacă în mod egal trebuințe precum cele de apreciere şi întărire pozitivă, de încredere în sine, de responsabilitate şi independenţă, de securitate, etc. Pentru aceasta ea trebuie nu doar să integreze fizic elevii cu CES, ci să devină o școală incluzivă, un mediu prietenos pentru acești copii. În teorie sunt folosite mai multe concepte cum sunt: educația integrată, educația incluzivă, educația specială.

Educaţia integrată se referă la integrarea în structurile învăţământului aparţinând comunităţii, a copiilor cu cerinţe speciale în educaţie (copii cu deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizaţi socio-economic şi cultural, copii cu tulburări psiho-afective şi comportamentale) pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.

Educaţia incluzivă este un concept care are la bază principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi copiii, indiferent de mediul cultural sau social din care provin, indiferent de religie, etnie, limba vorbită sau condiţiile economice în care trăiesc. Acest concept înglobează aproape în totalitate aria semantică a conceptului de educaţie integrată. El are în vedere, atingerea obiectivului „educaţia pentru toţi” care impune reformarea şcolii publice şi a sistemului de învăţământ, răspunzând astfel mai bine nevoilor, potenţialului şi aspiraţiilor tuturor copiilor, inclusiv a celor cu cerinţe educative speciale.

Educaţia specială poate fi definită în cel puţin două sensuri:

a) în sens restrâns se suprapune conceptului de învăţământ special, adică o educaţie specializată pentru persoanele cu deficienţe.

b) în sens larg, se referă la asistenţa educaţională pentru o mai mare categorie de elevi, cei cu dificultăți de învăţare, dezvoltare, adaptare, integrare, adică cei care nu reuşesc fără ajutor sau sprijin să atingă un nivel de educaţie corespunzător vârstei şi cerinţelor societăţii, respectiv „copii cu cerinţe educaţionale speciale”.

Educația specială este privită din două perspective educaţionale: perspectiva individuală asupra copilului şi perspectiva curriculară. Perspectiva individuală asupra copilului este aceea care defineşte dificultăţile şcolare din punctul de vedere al individului (deficienţe, context social sau particularităţi psihice).

Perspectiva curriculară este definită în termeni de sarcini şi activităţi furnizate copiilor şi de condiţii create în clasă. Această perspectivă subliniază faptul că aceşti copii (copiii cu nevoi speciale) pot apărea în orice clasă. Astfel, perspectiva încorporează ideea că orice copil poate întâmpina dificultăţi în şcoală. Dificultăţile în şcoală ţin de normalul procesului de învăţare şi nu indică în mod special că este ceva în neregulă cu copilul. Asemenea dificultăţi pot indica anumite modalităţi de ameliorare a procesului de predare-învăţare, deoarece ele provin din unele decizii, sarcini, resurse oferite de profesori, insuficient adaptate nevoilor copilului. Aceste ameliorări conduc la condiţii mai bune de învăţare pentru toţi elevii, printr-o implicare mai consistentă a cadrelor didactice.

  SERVICIILE OFERITE DE ȘCOALĂ COPIILOR CU CES

          Școala oferă un set de servicii educaționale permițând integrarea tuturor copiilor și au scopul de a le asigura șanse egale. Aceste servicii sunt :

·        Serviciile educaţionale de sprijin realizate prin cadrul didactic de sprijin/itinerant;

·        Serviciile de asistenţă psihopedagogică realizate prin profesorul consilier şcolar;

·        Serviciile de terapie a tulburărilor de limbaj realizate de către profesorul logoped;

·        Serviciile de evaluare psihopedagogică și orientare școlară și profesională, realizate prin:

- Serviciul de Evaluare și Orientare Școlară și Profesională (SEOSP);

- Comisia de Orientare Școlară și Pofesională (COSP) din cadrul CJRAE;

·        Serviciile de şcolarizare la domiciliu;

·        Voluntariatul realizat în cadrul Strategiei Naţionale de Acţiune Comunitară .

 CADRUL LEGISLATIV

          Legislația în domeniul incluziunii cuprinde mai multe acte normative care reglementează rolul școlii și stabilește serviciile de care beneficiază elevii, inclusiv cei cu cerințe educaționale speciale. Aceste acte normative sunt:

- Legea nr. 1/2011- Legea Educaţiei Naţionale;

- Ordinul nr. 5555/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea centrelor judeţene/al municipiului Bucureşti de resurse şi asistenţă educaţională;

- Ordinul nr. 5573/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a învăţământului special şi special integrat;

- Ordinul nr. 5574/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educaţional pentru copiii, elevii şi tinerii cu CES integraţi în învăţământul de masă;

- Ordinul nr. 5575/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind şcolarizarea la domiciliu, respectiv înfiinţarea de grupe/clase în spitale;

- Ordinul nr. 6552/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind evaluarea, asistenţa psiho- educaţională, orientarea şcolară şi orientarea profesională a copiilor, a elevilor şi a tinerilor cu CES;

- Ordinul nr. 3477/2012  privind dezvoltarea Strategiei Naționale de Acțiune Comunitară.

INTERVENȚIA TIMPURIE

          După depistarea precoce făcută fie de unitățile medicale, fie de cele de învățământ, intervenția timpurie este foarte importantă pentru recuperarea copilului și, ulterior, integrarea lui socială.

Echipa de intervenţie este compusă, în general, din:

- învăţător/profesor care predă la clasă;

- profesor de sprijin - coordonatorul programului;

- părinţii copilului;

- alţi profesori care predau la clasă;

- consilierul  școlar; 

- profesorul logoped;

- asistentul social;

- medicul  școlar;

- specialişti pentru recuperarea deficienţelor senzoriale, atunci când este cazul.

Echipa de intervenţie timpurie colaborează cu familia copilului, asigurând:

a) consiliere şi  informare;

b) consiliere privind diagnosticul şi consecinţele acestuia asupra copilului, ţinând seama de evoluţia previzibilă a deficienţei şi  mijloacele/modalitățile  de compensare (pentru nevăzători, surzi, etc.);

c) informarea părinţilor asupra potenţialităţilor reale ale copilului şi asupra mijloacelor care pot să-i favorizeze dezvoltarea;

d) informarea asupra diferitelor tipuri de servicii care pot asigura cel mai bine educarea şi dezvoltarea copilului cu nevoi speciale, datorate unor deficienţe.

Ţinând seama de aceste elemente, precum şi de situaţia familială, membrii echipei, de comun acord cu părinţii, definesc proiectul educativ care va asigura convergenţa modalităţilor de intervenţie timpurie şi suportul ştiinţifico - metodologic al acestora. 

INTEGRAREA ȘCOLARĂ A COPIILOR CU  CES

          Integrarea școlară este un proces complex care presupune efortul comun al cadrelor didactice, elevilor și părinților. Când spunem integrare școlară a elevilor cu cerințe educaționale speciale înțelegem:

·        Educarea copiilor cu cerințe speciale in școli obișnuite alături de ceilalți copii normali;

·        Asigurarea de  servicii de specialitate (recuperare, terapie educatională, consiliere școlară, asistenta medicala si sociala) în școala respectivă;

·        Sprijinirea personalului didactic, managerilor in procesul de proiectare si aplicare a programelor de integrare ;

·        Asigurarea accesului efectiv al copiilor cu cerințe speciale la programul si resursele scolii obișnuite (săli de clasa, cabinete, laboratoare, biblioteca, terenuri de sport etc.);

·        Încurajarea relațiilor de prietenie si comunicarea intre toti copii din clasă/scoală;

·        Educarea  tuturor copiilor pentru întelegerea si acceptarea diferențelor dintre ei;

·        Luarea în considerare a  problemelor si opiniilor părinților, încurajandu-i să se implice in viata școlii;

·        Asigurarea de programe de sprijin individualizate pentru copiii cu CES.

          Integrarea  elevilor cu CES se poate realiza individual, sau în grup, în funcție de situație, precum și la diferite niveluri. În cazul integrării individuale şi în grup, întregul proces parcurge trei niveluri obligatorii, care se succed unul după altul şi care numai împreună pot asigura succesul integrării. Aceste niveluri sunt:

1. Nivelul fizic este premisa de bază a integrării, în sensul că elevii cu CES trebuie să se afle în acelaşi timp şi spaţiu cu ceilalţi elevi, în clasă, laborator, etc.. Acest nivel este pseudo-integrator, dacă elevul cu dizabilităţi se află doar în același spațiu fizic cu ceilalți copii.

2. Nivelul social - presupune interrelaţionare, comunicare, colaborare, participarea la activităţi, schimb de opinii, dar şi controverse, dispute, contribuind la menţinerea şi generarea energiei sociale a grupului eterogen.

3. Nivelul educaţional al integrării elevilor cu nevoi speciale poate fi făcut viabil doar dacă s-a realizat integrarea fizică și socială. Nivelul educaţional reprezintă esenţa educaţiei integrate. Acest nivel, mai este desemnat în terminologia de specialitate şi prin sintagma ”nivel curricular al integrării”. În absența integrării educaționale, celelalte două niveluri asigură doar o integrare de suprafață, superficială. Nivelul educaţional impune un program special de predare-învăţare, formare şi evaluare (program personalizat raportat la posibilitățile copilului) prin adaptare curriculară.

          Parcurgerea acestor trei niveluri este obligatorie, la fel și succesiunea lor, pentru că numai aşa se poate observa evoluţia elevului integrat, şi din prisma acestor niveluri se evaluează progresele în cadrul programelor de intervenţie personalizată. Pentru integrarea eficientă a copiilor cu CES în învățământul de masă sunt necesare serviciile de sprijin specializate în asistenţă educaţională de care să beneficieze atât copiii/elevii integraţi, cât şi colectivele didactice din şcolile integratoare.

INDIVIDUALIZAREA PROCESULUI ȘCOLAR PENRU COPIII CU CES

          Cadrele didactice au cel mai important rol la școală în tratarea individuală a copiilor cu CES. Profesorul de sprijin se evidențiază prin rolurile  de catalizator și mediator pe care trebuie să le îndeplinească. Responsabilitățile  pe care le au în acest sens cadrele didactice se referă la:

·        adaptarea curriculară - programă, planificare;

·        întocmirea planului de intervenţie personalizat;

·        conţinuturi şi sarcini simplificate în activităţile şcolare;

·        activitatea adaptată la fiecare oră – sarcini de lucru şi teme diferenţiate;

·        evaluare (evaluarea vizează progresul copilului  și nu comparaţia cu ceilalți elevi ai  clasei);

·        utilizarea unor modalități alternative de comunicare;

·        colaborarea cu familia elevului.

Atribuțiile profesorului itinerant /de sprijin sunt următoarele:

a) colaborează cu comisia internă de expertiză complexă din unitatea de învățământ special în vederea preluării informațiilor privind evaluarea şi planul de servicii individualizat al copilului/elevului cu CES integrat în învățământul de masă;

b) colaborează cu toate cadrele didactice din unitatea de învățământ în care este înscris copilul/elevul în vederea realizării unei integrări şcolare eficiente şi a punerii în aplicare în mod unitar a planului de servicii individualizat;

c) elaborează şi pune în aplicare planul de intervenție personalizat realizat pe baza planului de servicii individualizat, în parteneriat cu membrii echipei multidisciplinare;

d) realizează adaptarea curriculară în parteneriat cu cadrele didactice de la grupă/clasă;

e) monitorizează aplicarea programelor curriculare adaptate şi evaluează, în parteneriat cu cadrele didactice de la grupă/clasă, rezultatele aplicării acestora;

f) realizează materiale didactice, instrumente de lucru şi de evaluare specifice în colaborare cu cadrele didactice de la grupa/clasa în care sunt elevi cu CES;

g) participă, în timpul orelor de predare-învățare, la activitățile care se desfăşoară în clasă;

h) participă la activitățile educative şcolare şi extraşcolare din grupă/clasă în calitate de observator, consultant, coparticipant;

i) desfăşoară activități de stimulare cognitivă individuală sau în grup;

j) realizează evaluări periodice şi reproiectează programul de intervenție personalizat în funcție de rezultatele obținute;

k) consiliază părinții/tutorii copiilor/elevilor care beneficiază de serviciile de sprijin şi colaborează cu aceştia;

l) la cererea părinților/tutorilor şi/sau a cadrelor didactice poate recomanda evaluarea şi orientarea şcolară de către comisia din cadrul CJRAE/CMBRAE a tuturor acelor copii/elevi care au dificultăți de învățare şi nu beneficiază de servicii educaționale de sprijin.

Instrumentele profesorului de sprijin sunt:

1. Planul de intervenţie personalizat (PIP-ul)

2. Portofoliul de intervenţie şi evaluare:

•   se constituie ca ansamblul documentelor ce conţin şi orientează intervenţia;

•   se întocmeşte pentru fiecare elev în parte;

•   conţine: Certificat de orientare şcolară emis de Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională, Planul de servicii individualizat, PIP - cu adaptările sale curriculare, rapoarte de evaluare (periodică şi finală), fişa de evaluare continuă, fişe de muncă individuală, certificate sau alte documente medicale în cazul în care elevii au alt afecțiuni ce pot influența evoluția școlară ( boli cronice, etc.).

3. Adaptarea curriculară.

PLANUL DE INTERVENȚIE PERSONALIZAT (PIP)

          Planul de intervenție personalizat (PIP) este un demers educațional de adaptare a curriculum-ului școlar la nevoile fiecărui copil cu CES prin:

•   personalizarea obiectivelor (care trebuie stabilite în funcție de posibilitățile și de ritmurile reale de învățare ale elevului);

•   personalizarea activităților de învățare (elevii cu CES trebuie să aibă posibilitatea să aleagă modalitatea preferată de lucru și adaptată nevoilor personale; metodele de predare-învățare utilizate trebuie să fie variate, centrate pe integrarea activă și pe participarea directă la activități;

•   personalizarea activității de evaluare (raportarea rezultatelor școlare ale elevilor trebuie făcută nu la norma de grup sau la standardele generale de performanță, ci la progresul individual al fiecărui copil);

•   personalizarea timpului necesar pentru învățare (PIP-urile trebuie să includă activități individuale sau de grup, compensator-terapeutice, în timpul și / sau în afara programului școlar, în funcție de nevoile elevilor și de resursele școlii);

•   adaptarea materialelor de instruire și a resurselor necesare (în munca cu elevii cu CES trebuie să se utilizeze materiale de lucru speciale, fișe de ameliorare, fișe de dezvoltare, suporturi audio-video etc.).

Procesul de elaborare a PIP implică mai multe etape:

•   evaluarea iniţială complexă în vederea stabilirii cu exactitate a competenţelor şi dificultăţilor de dezvoltare şi învăţare ale copilului; 

•   analiza aprofundată a situaţiei şi stabilirea necesităţilor prioritare ale copilului;

•   întocmirea PIP;

•   punerea în aplicare a PIP;

•   evaluarea efectelor PIP şi revizuirea sa pe baza datelor furnizate de evaluare.

PIP trebuie să specifice:

•   persoanele implicate în realizarea planului;

•   obiectivele pe termen mediu şi scurt (în termeni comportamentali) care trebuie atinse;

•   mijloacele şi resursele necesare atingerii obiectivelor propuse;

•   durata intervenţiilor;

•   criteriile minimale de apreciere a progreselor copilului;

•   modalităţile şi instrumentele de evaluare;

•   revizuirea PIP în echipă, în vederea adaptării lui permanente la cerinţele globale ale copilului.

          Realizarea  PIP se face în echipă, fiind implicaţi profesioniştii care realizează intervenţia: copilul, părinţii/reprezentanţii legali ai copilului, alţi colaboratori. Programele de intervenţie personalizate presupun folosirea unor modalităţi eficiente de adaptare curriculară care variază în funcţie de tipul cerinţei educative speciale: dificultăţi de învăţare sau deficienţe specifice. Pentru copiii cu deficienţe, o parte din curriculumul general pentru elevii din învăţământul de masă poate fi parcurs de elevii cu CES fără adăugarea unor elemente complexe sau întregul curriculum poate fi simplificat. Curriculumul general poate fi completat cu elemente noi (activităţi individuale, compensator-terapeutice) destinate recuperării copiilor cu CES şi a asigurării restabilirii participării lor, în mod eficient, la procesul de învăţământ obişnuit. PIP include date biografice, domeniul de intervenţie, specialiştii şi alte persoane implicate şi data elaborării acestuia şi a revizuirii lui.

          Revizuirea PIP include evaluarea gradului de realizare a obiectivelor stabilite şi a eficienţei intervenţiei și decizia cu privire la continuarea planului de intervenţie personalizat în funcţie de progresele realizate şi de dificultăţile întâmpinate. Revizuirea PIP trebuie efectuată la intervale regulate cuprinse între trei şi şase luni, în funcţie de domeniul de intervenţie, vârsta, specificul dizabilităţii, evoluţia copilului, etc.

          Adaptarea curriculară reprezintă corelarea conţinuturilor componentelor curriculumului naţional cu posibilităţile elevului cu cerinţe educaționale speciale. Aceasta se realizează de către cadrele didactice de sprijin/itinerante, împreună cu cadrul didactic de la clasă, prin eliminare, substituire sau adăugare de conţinuturi, în concordanţă cu obiectivele şi finalităţile propuse prin planul de intervenţie personalizat.

Forme de curriculum adaptat:

1. curriculum parţial adaptat reprezintă flexibilizarea conținuturilor pe arii curriculare de interes pentru depăşirea dificultăţilor şcolare şi de integrare aşa cum se regăsesc în PIP-uri (se aleg ariile curriculare limba română şi comunicare, matematică şi ştiinţe, om şi societate etc.); pe acest tip de curriculum se regăseşte intervenţia practică a profesorului de sprijin şi colaborarea acestuia cu învăţătorii sau profesorii de specialitate;

2. curriculum obişnuit adaptat se adresează tuturor disciplinelor care prezintă adaptări de conţinut (simplificare);

3. curriculum special constituie un curriculum particularizat în funcţie de tipul şi gradul de deficienţă al subiectului şi se adresează îndeosebi persoanelor cu dizabilităţi moderate, severe sau profunde (se impune intervenţia conjugată a tuturor specialiştilor din serviciile de profil).

Profesorul care realizează instrucția și educația copilului cu CES trebuie să respecte anumite reguli:

·        să folosească un limbaj cât mai adecvat, verificând permanent dacă a fost înţeles;

·        să utilizeze material intuitiv adecvat;

·        să lege noile cunoştinţe de experienţa de viaţă a copilului;

·        să repete aceeaşi temă, prin exerciţii diversificate, până în momentul în care elevul o va reţine, apoi va trece la altă temă;

·        să lucreze pe unităţi mici de învăţare;

·        să includă cunoştinţele în sistem, pornind întotdeauna de la ceea ce ştie copilul;

·        se vor da doar noţiuni de bază, cât mai simple, dar necesare;

·        sarcinile de lucru vor fi uşoare, clare, plăcute;

·        se va urmări şi îndruma permanent copilul;

·        după fiecare sarcină efectuată corect (sau parţial corect) va fi lăudat, apreciat;

·        elevul nu trebuie să fie izolat/marginalizat de restul clasei (aşezarea lui în apropierea unui coleg mai bun la învăţătură, acordarea unur responsabilităţi uşoare, dar permanente, în cadrul colectivului);

·        să fie antrenat în activităţi extracurriculare care facilitează integrarea copiilor cu CES în clasele obişnnuite.

EVALUAREA ELEVILOR CU CERINȚE EDUCAȚIONALE SPECIALE

          Evaluarea elevilor cu cerințe educaționale speciale are rol esenţial în elaborarea şi aplicarea demersului didactic compensator şi recuperator. Evaluarea cuprinde: evaluarea inițială, evaluarea periodică, evaluarea formativ - continuă și evaluarea finală.

1. Evaluarea iniţială stă la baza întocmirii PIP-ului, indicând nivelul de pornire în program. Aceasta se realizează de profesorul de sprijin, de psihologul şcolii, precum şi de profesorul de la clasă, cu rezultate din observaţii directe asupra comportamentului copilului, discuţii cu cadrele didactice, cu părinţii, în urma aplicării unor teste psihopedagogice şi probe de cunoştinţe.

 2. Evaluarea periodică se realizează la sfârşitul unui program de intervenţie, în funcţie de perioada pe care acesta este proiectat (1 lună, 3 luni, 6 luni).

3. Evaluarea formativ – continuă vizează evaluarea copilului în cadrul procesului de intervenţie personalizată  pe baza activităţii individuale în clasă, în camera de resurse, fiind folosite: fişe adaptate, caiete de muncă independentă. Ea are rol de feed-back al activităţii copilului. În acest tip de evaluare se utilizează sisteme de notare diferite decât cele utilizate la clasă.

4. Evaluarea finală se face la sfârşitul anului şcolar, arată evoluţia copilului în perioada anului şcolar și ghidează orientarea şcolară a copilului în anul şcolar următor.

Toate tipurile de evaluări se fac textual, descriptiv, cuprinzând atât evoluţiile, cât şi stagnările înregistrate la învăţătură, dar şi sub aspect comportamental.

Sistemul de notare se stabileşte de comun acord cu cadrul didactic de la  clasă și trebuie să aibă  efect stimulativ pentru elevul integrat.

BIBLIOGRAFIE

1. Legea nr. 1/2011, Legea Educaţiei Naţionale;

2. Ordinul nr. 5573/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a învăţământului special şi special integrat;

3. Ordinul nr. 5574/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea serviciilor de sprijin educaţional pentru copiii, elevii şi tinerii cu CES integraţi în învăţământul de masă.